sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Chiar au copiii nevoie de limite?

Autoare: Christiane Rupp (Psiholog)
Articol tradus si adaptat de AICI

Aceasta este o intrebare discutata si rasdiscutata, care ii imbogateste pe multi autori de carti de puericultura. Concluzia in acele carti este intotdeauna aceeasi: "Da, copiii au nevoie de limite".

Dar oare chiar se poate spune asta? Eu privesc lucrurile un pic diferentiat.

Intrebarea centrala este: ce sunt de fapt limitele in acest context? Cel mai bine ma identific cu definitia data de Jesper Juul: limitele sunt ceea ce regleaza relatiile interumane. Cu alte cuvinte, ele ajuta la structurarea relatiilor dintre oameni. Copiii trebuie sa invete inainte de toate ca aceste limite exista. Pe ale lor proprii le simt ei foarte devreme, deja un bebelus intoarce capul in alta parte cand ceva nu-i convine.

Primele limite cu care se confrunta copiii sunt absolut subiective si nu au de-a face cu ceva general valabil. Pe unii nu-i deranjeaza ore intregi de urlete ca indienii, pe altii ii innebuneste asa ceva. Mesajele la persoana I sau "limbajul personal", cum il numeste Juul, contribuie la o gestionare diferita a conflictelor intr-o relatie. Se creeaza o legatura sigura intre oamenii implicati. Atat parintii cat si ceea ce vor/nu vor ei raman ceva vizibil pentru copil. Pentru dezvoltarea omului ca fiinta subiectiva si sociala este esential modul cum invata sa gestioneze limitele. Ideal este sa invete ca relatia nu este amenintata atunci cand el atinge limitele unui alt om. Cu cat adultii din viata lui sunt mai capabili sa-si asume raspunderea pentru propriile lor limite, cu atat mai usor va invata acest lucru si copilul si - poate cel mai hotarator lucru - va invata ca este absolut normal si chiar de dorit ca el insusi sa-si descopere si sa-si afirme limitele.

Ceea ce se transmite insa in mod obisnuit prin propozitia "Copiii au nevoie de limite" este dupa parerea mea cu totul altceva. La baza acestei afirmatii se afla ideea ca toti copiii trebuie musai civilizati/socializati. Se argumenteaza ca toti copiii trebuie neaparat sa invete ca nu li se pot indeplini toate dorintele si ca trebuie sa mai auda si "nu". Sau "Doar nu pot sa-l las pe asta micu' sa-mi joace tontoroiul in cap!". Dupa parerea mea nu este vorba despre faptul ca "astia mici" trebuie sa invete asta. Nu trebuie sa invete asa ceva, la fel cum nu trebuie sa invete sa mearga sau sa vorbeasca. Cand un copil are norocul de a trai cu adulti care il iau in serios, atunci se va lovi de limite, va invata prin observare de la parinti o gestionare adecvata a limitelor si evident ca va auzi si "nu". 

Un alt argument este acela ca limitele le dau copiilor siguranta. In realitate, este exact invers: copiii obtin siguranta si stabilitate atunci cand sunt 100% siguri de relatia iubitoare cu parintii, cand stiu ca aceasta relatie nu poate fi amenintata sau distrusa de nimic. Pe aceasta baza, copiii nu numai ca sunt capabili, dar sunt chiar dornici de a se integra in comunitatea familiei si, mai tarziu, a gradinitei, a scolii etc.

Ce inseamna asta in practica? Este vorba prea putin de asa-zisa nevoie de limite a copiilor, cat de faptul ca parintii ar trebui sa indrazneasca sa relationeze autentic cu copiii lor, iar intr-o relatie autentica este necesar ca adultii sa-si defineasca bine propriile limite - la fel cum o fac si fata de alti adulti. Parintii trebuie sa treaca printr-un proces important de invatare aici, de a-si constientiza propriile limite. Multi dintre ei nu o fac, in fond cati dintre noi am invatat in copilarie ca si limitele noastre trebuiau respectate?

Intrebarea este: de ce le este atat de greu parintilor sa se delimiteze de copii si sa-si respecte propriile limite? Se pare ca are de-a face cu masura in care copilul este luat in serios. De asemenea, eu ca parinte trebuie sa fiu dispus sa-mi accept propriile limite, ori asta pare sa fie foarte greu in relatia cu copiii. Ceea ce este in mod special foarte dificil este diferentierea: nu e vorba ca eu ca adult sa pot trai cum am eu chef, e vorba de crearea unui echilibru intre propria delimitare si luarea in serios a nevoilor copilului. Copiii simt siguranta si stabilitate cand oamenii mari de langa ei sunt transparenti in manifestare si autentici. 

Evident ca se poate inversa si aici logica si astfel se pot justifica "programele de adormit" à la Ferber sau pedeapsa pe "scaunul tacerii" si multe altele. Dar in esenta totul se reduce la faptul ca toti cei implicati intr-o relatie trebuie sa fie luati in serios. Cu alte cuvinte, cel mai puternic trebuie sa mai puna un NU si in fata propriilor lui nevoi. Aceasta se decaleaza tot mai mult pe masura ce copilul creste. A se delimita adecvat inseamna ca adultul sa fie capabil sa suporte supararea copilului si mai ales faptul de a fi cauza acelei suparari. Majoritatea parintilor par sa incerce a evita cu orice pret acest lucru.

Mie mi se pare ca prea des parintii se ascund in spatele unor fraze de genul "nu se face asta" sau "asta nu se poate". Ca si cum ar apela la o instanta exterioara care sa traseze limitele. Cand insa devine clar ca EU nu doresc ceva (de ex. sa vad cum copilul se urca pe masa cu pantofii), atunci EU ma aflu cu nevoile si cu limitele mele in centrul conflictului. Si acolo colizionez cu nevoile si limitele copilului meu. In acel moment trebuie sa ma las criticat si pus sub semnul intrebarii, trebuie sa-mi afirm limitele daca ele imi sunt importante si mai ales trebuie sa suport faptul ca copilul meu este nefericit cu situatia creata. Dar - si se pare ca multi nu realizeaza acest lucru - nu se intampla nici o tragedie daca copilul este nefericit cu situatia, atunci cand el ramane in continuare in aceeasi legatura sufleteasca puternica pe care o are cu mine.

Exista multe motive pentru care parintilor le este greu sa actioneze astfel, poate fi din nesiguranta, din sentimentul de neputinta, mai ales la primul copil parintii invata cot la cot cu copilul. La fel de bine se poate insa ca parintele sa practice modele de comportament preluate sau invatate din propria copilarie, pe care nu a invatat inca sa le puna sub semnul intrebarii. De aici se poate naste falsa autoritate (abuzul de putere) la fel ca si comportamentul lipsit de respect fata de copil. Cand parintii au probleme persistente in a gestiona adecvat limitele (cele proprii precum si cele ale copilului), ei pot cauta ajutor profesional sub forma unei consilieri personale sau a unui training in parenting.

Cu alte cuvinte, nu se pune problema nici de a le arata copiilor permanent cine este stapanul in casa, si nici nu este sarcina noastra sa-i ferim pe copii de orice dezamagire. Preocuparea noastra trebuie sa fie de a le arata si a le inlesni un mod prin care sa se raporteze constructiv la limitele altora si prin care sa-si constientizeze si sa-si cunoasca tot mai bine propriile limite. Pentru aceasta trebuie sa fie clar pentru toata lumea ca in familie parintii sunt cei care poarta raspunderea (Juul foloseste cuvantul "conducere"). Pentru propriile limite, dar nu numai. Parintii poarta raspunderea de a prelua si decizii ale caror consecinte copilul inca nu le poate prevedea sau care il depasesc, dar si de a respecta limitele copilului atunci cand acesta inca nu o poate face. 

Mai mereu observ parinti care sunt socati cand vad cum copilul nu le respecta limitele. Ca si cum ei cred ca un copil s-ar naste cu un plan, o harta pe care sunt desenate limitele parintilor (care oricum sunt total subiective). Acelasi lucru este valabil si pentru celelalte limite, culturale sau sociale. Exact opusul este adevarat! Un copil poate invata sa se raporteze constructiv la limite numai daca se avanta cu curaj si fara prejudecati in viata si in lume - si se loveste de ea, atat in exterior cat si in familie. Cu cat parintii se comporta mai sigur si mai relaxat, cu atat devine de la sine inteles pentru un copil faptul ca exista granite si ele trebuie gestionate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu